Anii pe care îi străbatem sunt foarte grei şi foarte primejdioşi, dar în cele din urmă va birui Hristos

Marea majoritate a lumii epocii noastre este instruită lumeşte şi aleargă cu o viteză lumească mare. Dar fiindcă îi lipseşte frica de Dumnezeu – începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu[1]– îi lipseşte frâna, iar cu viteză, fără frână, sfârşeşte în prăpastie. Oamenii au foarte multe probleme şi cei mai mulţi sunt foarte ameţiţi. Şi‑au pierdut orientarea. Încet‑încet vor ajunge să nu se mai poată controla pe ei înşişi. Dacă cei ce vin în Sfântul Munte sunt atât de zăpăciţi, atât de încurcaţi, cu atâta nelinişte, gândiţi‑vă: ceilalţi care sunt departe de Dumnezeu, de Biserică, oare cum sunt?

Şi vezi în toate ţările furtună, ameţeală mare. Sărmana lume – Dumnezeu să Se milostivească – fierbe ca oala‑minune. Şi cei mai mari cum lucrează! Bucătăresc – gătesc, le aruncă pe toate în oala minune şi acum oala fluieră! Peste puţin va sări supapa. Am spus unuia care avea o funcţie mare: „De ce nu luaţi aminte la unele lucruri? Ce va fi?”. „Părinte, îmi spune, mai întâi răul era ca puţină zăpadă. Acum s‑a făcut un troian. Numai o minune poate ajuta”. Dar în felul în care înţeleg unii să ajute într‑o situaţie, fac troianul răului şi mai mare. În loc să ia unele măsuri pentru învăţământ etc., ei fac mai rău. Nu caută cum să strice acest troian, ci îl măresc. Vezi, la început zăpada este puţină. Dacă se rostogoleşte la vale se face un bulgăre. Bulgărele, adunând altă zăpadă, lemne, pietre etc., încet‑încet se face mai mare şi mai mare, şi în cele din urmă se face un troian mare. Aşa şi răul: puţin câte puţin a devenit troian şi se rostogoleşte. Acum e nevoie de o bombă ca să‑l spargi.

– Vă neliniştiţi, Părinte?

– Ah, mi s‑a albit barba înainte de vreme. Pe mine mă doare de două ori mai mult. O dată că prevăd o situaţie şi strig ca să prevenim un rău ce e pe cale să se producă şi o dată pentru că lumea nu dă importanţă – poate nu din dispreţ – şi se petrece răul, iar apoi vine ca să o ajut. Acum înţeleg cât au suferit proorocii. Cei mai mari Mucenici au fost proorocii. Mucenici mai mari decât toţi Mucenicii, cu toate că n‑au murit toţi cu moarte mucenicească. Pentru că Mucenicii sufereau pentru puţin, în timp ce proorocii vedeau o situaţie şi sufereau mereu. Strigau mereu, dar ceilalţi rămâneau indiferenţi. Iar când venea vremea şi îi ajungea mânia lui Dumnezeu din pricina nepăsării lor, erau chinuiţi şi proorocii împreună cu ceilalţi. Cel puţin atunci numai atâta îi ducea mintea pe oameni. Îl lăsau pe Dumnezeu şi se închinau idolilor. Astăzi, pe cât înţeleg, este cea mai mare idolatrie.

N‑am conştientizat că diavolul s‑a pus cu tot dinadinsul să distrugă făpturile lui Dumnezeu. A făcut panghinia[2] ca să distrugă lumea. A turbat, pentru că a început să intre în lume neliniştea cea bună. Este foarte sălbăticit, pentru că ştie că timpul lui e scurt[3]. Acum face ca un criminal care atunci când îl înconjoară spune: „Nu mai am izbăvire! Mă vor prinde!”, şi sparge tot. Sau ca militarii care în vreme de război, atunci când li se termină muniţiile, scot suliţa sau sabia şi se aruncă în luptă orbeşte, spunându‑şi: „Şi aşa suntem pierduţi. Să omorâm cât putem mai mulţi”. Lumea arde. Pricepeţi aceasta? Au cuprins‑o multe ispite. O astfel de văpaie a aprins diavolul, încât de s‑ar aduna toţi pompierii, n‑o pot stinge. Văpaie duhovnicească. N‑a rămas nimic. Numai de rugăciune e nevoie ca să Se milostivească Dumnezeu spre noi. Vezi, atunci cand se aprinde un foc mare şi pompierii nu mai pot face nimic, oamenii sunt nevoiţi să se întoarcă la Dumnezeu şi să‑L roage să trimită o ploaie puternică pentru a‑l stinge. Tot astfel şi pentru văpaia duhovnicească pe care a aprins‑o diavolul, e nevoie numai de rugăciune ca Dumnezeu să ajute.

Toată lumea se îndreaptă spre o stricăciune generală. Nu poţi spune: „Într‑o casă s‑a stricat puţin fereastra sau altceva, ca să o repar”, ci toată casa este stricată. Toată casa este în dezordine. S‑a stricat chiar tot „satul”. Situaţia a scăpat de sub control. Numai de Sus mai este nădejde, la ceea ce va face Dumnezeu. Acum e vremea ca Dumnezeu să lucreze cu şurubelniţă, cu mângâieri, cu pălmuţe ca să o îndrepte. Lumea are o rană care s‑a îngălbenit şi trebuie spartă, dar încă nu s‑a copt bine. Se coace răul, ca atunci în Ierihon[4] când a fost ars pentru „dezinfecţie”.

[1] Ps. 110, 10.

[2] Lucrare pe care o fac împreună toţi părinţii şi fraţii unei mănăstiri sau ai unui schit.

[3] Vezi Apoc. 12, 12.

[4] Isus Navi 6, 24.

Extras din Cu durere și dragoste pentru omul contemporan – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.