Cuviosul Paisie Aghioritul – istorisirea unei soții care a sfințit suferința

– Odată, atunci când eram la mănăstirea Stomiu, am văzut în Koniţa o femeie a cărei faţă strălucea. Era mama a cinci copii. După aceea mi-am adus aminte cine era. Bărbatul ei era tâmplar şi de multe ori lua lucrări împreună cu meşterul meu[1]. Numai un cuvânt dacă îi spuneau sătenii la care lucra, ca de pildă, „Meştere, oare n-ar fi bine să facem lucrul acesta aşa?”, el se înfuria. „Cu mine o faci pe dascălul?”, le spunea. Rupea sculele, le arunca şi pleca. Dacă la case străine lăsa treaba neterminată şi pe toate le spărgea, închipuieşte-ţi ce făcea acasă. Un astfel de bărbat avea acea femeie. Cu acest om nu puteai sta nici măcar o singură zi, iar ea trăia cu el de ani de zile. Fiecare zi era pentru sărmana femeie mucenicie, însă ea pe toate le răbda cu multă bunătate. Şi fiindcă ştiam situaţia din casa lor, atunci când o întâlneam, o întrebam: „Ce face meşterul? Lucrează?”. „Ei, când mai lucrează, când mai stă puţintel”. „Cum o duceţi?”. „Foarte bine, Părinte!”, îmi răspundea aceea. Şi aceasta o spunea din toată inima ei. Nu punea la socoteală nici faptul că bărbatul ei strica sculele – şi scule de valoare – nici că era nevoită, sărmana, să lucreze pe la străini, ca să se poată descurca. Vedeţi cu câtă răbdare, cu câtă bunătate şi cu câtă nobleţe sufletească le înfrunta pe toate?! Şi nici măcar nu clevetise vreodată. De aceea Dumnezeu îi dăruia mereu harul Său, încât faţa îi strălucea. A reuşit să-şi crească şi pe cei cinci copii ai ei, care apoi au devenit nişte oameni foarte buni.

– Părinte, cum de a reuşit acea femeie să nu-şi osândească bărbatul?

– Printr-un gând bun: „Este bărbatul meu. O fi spus şi el vreun cuvânt. Eu dacă aş fi fost în locul lui, poate aş fi făcut la fel”. Punea în lucrare Evanghelia şi de aceea Dumnezeu îi trimitea harul Său.

[1] Stareţul ca mirean învăţase meseria de tâmplar.  

Extras din Viața de familie – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.