Cuviosul Paisie Aghioritul și ispita pustiei

Într-o zi din Postul Mare al anului 1958, ședea pe o stâncă de lângă arsana și se ruga iarăși cu lacrimi: „Hristoase al meu, ajută-mă să găsesc undeva, într-o insulă pustie, un loc unde să fiu singur, nerăspândit”.

Un barcagiu, care tocmai trecea pe acolo, s-a oprit și au intrat în vorbă. În timpul discuției, barcagiul i-a spus că știe o insulă pustie, care are și puțină apă. De îndată ce a auzit, Părintele Paisie s-a entuziasmat foarte mult și i-a spus: „Vreau să mă duci și pe mine acolo, însă nu am bani să-ți plătesc. Ca plată am să-ți dau câteva unelte de tâmplărie”.

S-au înțeles să se întâlnească într-o anumită zi și la o anumită oră, după Paști. În ziua respectivă, Părintele Paisie a coborât la arsana și l-a așteptat pe barcagiu până seara, însă acesta nu a apărut. S-a întors la mănăstire întristat.

Mai târziu mărturisea el însuși: „A fost rânduiala lui Dumnezeu că nu am mers pe acea insulă pustie, pentru că eram încă lipsit de experiență și aș fi pătimit mare vătămare. Demonii m-ar fi spulberat.”

Extras din Sfântul Paisie Aghioritul, Editura Neagoe-Vodă Basarab.