„Micşorează‑te pe tine întru toate”

– Gheronda, când fac o greşeală şi văd că ceilalţi m-ar fi putut opri de la săvârşirea ei, le cer socoteală.

– Chiar şi atunci când vrei să te îndrepţi, trebuie să ai pretenţii numai de la tine însăţi. Dar tu faci ca şi copiii mici, care au numai pretenţii.

– Dar, oare, când voi creşte, Gheronda? Când voi înţelege că am şi îndatoriri?

– Când te vei… micşora! Adică atunci când vei cultiva smerenia şi dragostea.

– Gheronda, Sfântul Isaac Sirul spune: „Micşorează-te pe tine întru toate faţă de toţi oamenii”[1]. Cum se poate face aceasta?

– Prin purtarea smerită. Într-o familie, într-o mănăstire etc., atunci când există duh de nevoinţă pentru cultivarea duhovnicească şi se smereşte unul faţă de celălalt, aceasta îi ajută pe toţi, precum în Biserica primară, unde se făcea spovedanie publică şi toţi se ajutau întreolaltă. Cel care se smereşte primeşte Har de la Dumnezeu, iar apoi îi ajută şi pe ceilalţi. Purtarea smerită niciodată nu-l răneşte pe celălalt, fiindcă cel smerit are întotdeauna şi dragoste.

– Gheronda, ce anume mă poate ajuta să simt că sunt mai prejos decât toate surorile?

– Ca să te simţi mai prejos decât toate surorile, trebuie să te gândeşti la nenumăratele daruri pe care Dumnezeu ţi le-a dat şi pe care tu nu le-ai înmulţit. Să-ţi spui în sinea ta: „Am învăţat să bat în toacă[2], dar n-am izbutit încă să-mi înmulţesc talanţii”[3].

Când omul se vede pe sine mai prejos decât toţi, jos de tot, de acolo se ridică sus în Cer. Dar noi ce facem? Ne comparăm pe noi înşine cu ceilalţi şi tragem concluzia că suntem mai presus decât ei. „Şi decât acela sunt mai bun, spunem noi, şi decât celălalt… Nu sunt ca şi acesta…”. Însă din clipa când primim gândul că celălalt este mai prejos decât noi, nu mai putem fi ajutaţi.

– Recunoaşterea virtuţii celuilalt este o dovadă de smerenie?

– Desigur, atunci când îl ai la evlavie şi îl iubeşti pe cel care are virtute, aceasta arată că ai smerenie şi iubeşti cu adevărat virtutea. Un semn al sporirii duhovniceşti este şi acesta: să nu socoteşti important lucrul bun pe care-l faci, iar cel mai mic bine al celuilalt să-l vezi mult mai mare decât al tău; adică întotdeauna preţuieşti ceea ce au alţii bun. Atunci Harul lui Dumnezeu se pogoară din belşug. De aceea cel care crede că ceilalţi sunt mai presus decât el, de fapt este el însuşi mai presus decât toţi, fiindcă are Harul lui Dumnezeu.

Toţi oamenii au slăbiciuni, au însă şi lucruri bune, pe care fie că le-au moştenit de la părinţii lor, fie le-au dobândit prin nevoinţă. Unul 10%, altul 30%, altul 60%, altul 90%. Prin urmare, fiecare dintre noi putem lua ceva bun de la celălalt, spre a ne folosi şi spre a folosi. De altfel, acesta este duhul ortodox. Eu mă folosesc chiar şi de la copiii mici, chiar dacă nu o arăt, pentru ca ei să nu se mândrească şi să se vatăme.

[1] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, Cuvântul V

[2] Aici Stareţul face un joc de cuvinte, căci în limba greacă la toacă i se spune τάλαντο (tálando).

[3] Vezi Matei 25, 14-30.

Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.