Tată, de vreme ce mai ai şi alţi copii, lasă unul şi în Grădina Maicii Domnului!
Viața de familie

Tată, de vreme ce mai ai şi alţi copii, lasă unul şi în Grădina Maicii Domnului!

3 min citire

Am cunoscut mireni care s-au sfinţit prin asceza pe care au făcut-o. Iată, până nu demult în Sfântul Munte a lucrat pentru mai multă vreme un mirean cu fiul său. După câtăva vreme s-a ivit un serviciu bun în părţile lor natale şi tatăl a hotărât să plece împreună cu fiul său pentru ca să fie mai aproape de familie. Tânărul, însă, fiind impresionat de viaţa ascetică a monahilor şi având în vedere şi viaţa lumească cu stresul ei, nu a vrut să-l urmeze pe tatăl său şi să plece în lume. „Tată, i-a spus el, de vreme ce mai ai şi alţi copii, lasă unul şi în Grădina Maicii Domnului!”. Şi fiindcă acela stăruia, tatăl său a fost nevoit să-l lase.

Tânărul acesta nu ştia carte, dar era foarte sensibil şi avea multă mărime de suflet şi simplitate. Se simţea pe sine foarte nevrednic pentru a deveni monah, căci credea că nu va putea face faţă la îndatoririle monahiceşti. În cele din urmă a găsit o colibă mică, care fusese folosită mai demult pentru catâri, a astupat uşa şi ferestrele cu pietre şi ferigă, lăsând numai o gaură mică rotundă, prin care intra şi ieşea cu destulă greutate şi pe care o astupa pe dinăuntru cu un palton zdrenţuit, pe care îl găsise aruncat acolo. Nu aprindea nici măcar focul. Negreşit, cuiburile păsărilor şi adăposturile animalelor erau mai bune decât sălaşul său. Dar bucuria pe care o avea acest suflet nu o au cei care trăiesc în palate bogate, pentru că acesta se nevoia pentru Hristos, iar Acela era lângă el, nu numai în coliba sa, ci şi în casa lui duhovnicească, în trupul şi inima sa. Şi de aceea trăia ca în Rai.

Din când în cînd ieşea din cuibul său şi trecea pe la vreo Chilie, unde vedea că Părinţii au de lucru la grădină. Ajuta la săpat iar Părinţii îi dădeau puţin posmag şi măsline. Dacă nu era lăsat să lucreze, nu voia să primească nicio binecuvântare de la ei. Iar binecuvântările pe care le lua le plătea cu îndoită muncă.

Desigur, viaţa lui duhovnicească numai Dumnezeu o cunoştea, pentru că trăia în ascuns, simplu şi în tăcere. Dar dintr-o împrejurare care s-a făcut cunoscută multora s-au descoperit multe despre el. Odată a trecut pe la o mănăstire şi a întrebat când începe Postul Mare – deşi pentru el aproape tot timpul era Postul Mare – după care a mers şi s-a închis în cuibul său. Au trecut aproape trei luni, fără să-şi dea seama când au trecut.

Într-o zi a ieşit şi s-a dus la o mănăstire ca să întrebe când este Paştele. A stat la slujbă, s-a împărtăşit la Sfânta Liturghie, iar apoi a mers cu părinţii la trapeză. Dar în trapeză, pe mese, a văzut ouă roşii – era odovania Paştilor. A rămas uimit şi a întrebat pe un frate: „Bine, dar atât de repede a venit Paştele?”. „Ce Paşti, frate? Mâine este Înălţarea!”. Adică postise tot Postul Mare şi încă patruzeci de zile până la Înălţare. În felul acesta s-a nevoit până la ceasul morţii lui.

Un vânător l-a găsit mort la două luni după ce murise şi a înştiinţat poliţia şi medicul. După aceea medicul mi-a spus: „Nu numai că nu mirosea, ci, dimpotrivă, trupul lui avea o bună mireasmă”.

Extras din Cuviosul Paisie Aghioritul – Viaţa de familie, Editura Neagoe-Vodă Basarab.